Sfântul Vasile cel Mare este o personalitate reprezentativă a Bisericii creştine primare. El a scris „Omiliile la Psalmi“ sau lucrări prin care osândea diferitele învăţături ale ereticilor din vremea sa, mai cu seamă arianismul.

Sfântul Vasile cel Mare a organizat şi o impresionantă operă de asistenţă socială, care a slujit ca model pentru întreaga Biserică, inclusiv pentru ţările româneşti.
Astfel, el creează în Cezareea o serie de instituţii de binefacere: azile pentru bătrâni, spitale, cantine pentru săraci, case pentru primirea străinilor şi a călătorilor, toate cunoscute sub numele de „Vasiliada“.
Fără aceste fapte de caritate creştină, n-am fi înţeles nimic din arătarea personală a lui Dumnezeu din Vechiul Testament, prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu-adevărat şi Om-adevărat, Om-desăvârşit.
Şi totul ar fi rămas enigmă, un eveniment în istoria biblică, dacă Mesia, Cel mult-aşteptat, nu ar fi înviat şi nu s-ar fi întors acolo de unde a venit.
Tot Vasile cel Mare ne spune că însuşi Saul din Tars, persecutor al Bisericii lui Hristos (Faptele Apostolilor 9, 2), ales „vas cinstit“ prin revelaţie specială de către Iisus, pentru a deveni „apostolul neamurilor“ (Faptele Apostolilor 9, 15), ne asigură: Dacă Hristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi credinţa noastră, fără rost propovăduirea Evangheliei... (I Corinteni 15, 13-15).

Pentru credincioşii ortodocşi români, Sf. Vasile cel Mare, ca de fapt toţi sfinţii, a avut deosebită importanţă.
Dintru început, monahii români au cinstit pe Sfântul Vasile, fie prin viaţa lor, fie prin munca lor coordonată de Regulile mari şi mici.
Prin muncă şi rugăciune s-au creat pentru patrimoniul cultural-spiritual al nostru opere de artă şi cultură nepieritoare.
Folclorul românesc i-a dedicat cântece şi colinde.


Notă: preot Horia ŢÂRU